Povestea buzoianului care a făcut ocolul lumii în opinci

Share

Aproape oarbă, aflată în imposibilitatea de a se deplasa fără ajutorul cadrului, poartă în minte una dintre cele mai fascinante povești din lume. Este povestea tatălui ei, Dumitru Dan, omul care a făcut ocolul lumii la pas în doar șase ani, îmbrăcat în costum popular și opinci. Buzoianca Steliana Sârbescu are astăzi 82 de ani și trăiește la Beceni, rememorând, ori de câte ori are ocazia, istoria părintelui care în expediția sa a traversat, la începutul secolului XX, șapte mări și trei oceane, de șase ori Ecuatorul, rupând 497 de perechi de opinci și 28 de costume populare.

          Dincolo de cifre, recordul mondial doborât de cel care avea să se stabilească ulterior la Buzău a fost presărat cu întâmplări ce par ireale: întâlnirea cu sclavii din Africa, rămas singur pe drum după moartea celor trei însoțitori capturați de aborigenii din Australia, invitat la palatul rajahului din India, primit de președintele Cubei și apoi la Casa Albă etc. Ca o ironie a sorții, declanșarea Primului Război Mondial avea să devalorizeze enorm premiul primit de Dumitru Dan pentru recordul mondial, românul având să moară sărac în 1979. Mormântul lui se află în Cimitirul Eroilor din Buzău, fiind străjuit de o cruce din fier pe care nu scrie nimic.

 

Un concurs cu un premiu de jumătate de milion de euro

          „Eu am crescut cu povestea aceasta și de aceea nu mi s-a părut ceva ieșit din comun. În loc de basme, tata îmi povestea întâmplări din călătoria lui în jurul lumii”, spune Steliana Sârbescu. Potrivit buzoiencei, tatăl ei, născut în Buhuși în anul 1889, era student la Paris când a aflat, în 1908 că Touring Club de France, agenție de sport și turism din Paris, a lansat o provocare nemaiîntâlnită: cine parcurge 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pămîntul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi. Vreo 200 de curajoși aveau să se înscrie, însă dintre toți doar echipa românilor a avut cel mai „viabil” traseu. Echipa era formată din Dumitru Dan și Paul Pîrvu - ambii studenți la geografie în capitala Franței - Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu, ultimii la Conservatorul parizian.

          „Faptul că au intrat în povestea asta nu a fost întâmplător pentru ei. Era o pasiune născută din necesitate. Fiind săraci și temerari ei mergeau la Paris, la studii pe jos”, spune Steliana Sârbu.

 

Arestați pentru spionaj

          După antrenamente fizice, românii, buni vorbitori de germană și franceză, realizează că singurul impediment rămâne susținerea materială. Așa că învață sute de cântece și dansuri populare românești și se experimentează în cântatul la fluier și acordeon. La 1 aprilie 1910, cei patru  încep călătoria impresionantă spre Budapesta însoțiți de câinele Harap, care avea să le stea alături de la ținuturile eschimoșilor și până în Noua Zeelandă.

          „Iată și primul incident: la granița cu Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism internațional, ne-a arestat și expediat la Flensburg, unde am aflat că eram suspectați de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate într-o decorație sau avansare, a rămas uimit când – după ce ne-am lămurit cu șefii lui – ne-a văzut din nou”, povestește Dumitru Dan în jurnalul său de călătorie publicat în România. Reprezentațiile lor artistice care promovau cultura românească aveau să impresioneze popoarele lumii, fapt ce le aducea banii necesari procurării hranei. „Cele câteva spectacole pe care le-am prezentat în Persia s-au bucurat de o afluență de spectatori peste așteptări. Am observat că persanii nu cântă la niciun instrument muzical. De ce? Pentru că religia îi oprește”, se mai arată în jurnal.

          Prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și apoi la umbra Piramidelor, pe Valea Nilului, printre egipteni care „păreau contemporani cu Ramses al II-lea”, „înfiorați de urletele șacalilor” în peregrinările la ceas de noapte, studenții români au avansat în Africa. Spre uimirea lor, aici aveau să găsească sclavi băștinași care purtau pe umeri care cu britanici și francezi. „În Zanzibar ne-a sunat într-o zi la ureche întrebarea: <Sunteți români, nu?> Acolo unde ne așteptam mai puțin, am fost găzduiți și ospătați într-un hotel, proprietatea unor gălățeni stabiliți de mai bine de 12 ani”, consemnează Dumitru Dan.

 

Unul dintre temerari moare de supradoză de opiu

          Expediția românilor nu a fost lipsită de incidente. În Sydney aveau să se aventureze într-o pădure presărată cu capcane sub forma unor gropi uriașe. Depistați de aborigeni, românii au folosit revolvere, ceea ce i-a făcut pe sălbaticii înarmați cu bumerange să îi lege și să îi ducă în fața șefului de trib. „El ne examina atent armele și lanternele ce ne fuseseră luate între timp. (...) Mărunți la stat, aproape goi, cu pielea variind de la arămiu la brun-închis, au un chip deformat din cauza nasului turtit. Ochii le sunt însă de-o agerime surprinzătoare. Nu seamănă deloc cu negrii pe care i-am văzut în Africa sau cu maiestoșii maori pe care i-am cunoscut în Noua Zeelandă”, povestește românul în jurnal. Globe-trotterii aveau să scape cu viață, pentru că aborigenii s-au amețit cu băuturi alcoolice, iar ei s-au aruncat în focul rămas aprins pentru a-și arde legăturile de la mâini.

          Drumul românilor a continuat cu alte reprezentații, care au fascinat arhipelagul Asiei de Sud, cu călătorie la bordul vasului „Peninsular Oriental”, pornit din Sri Lanka și cu știri despre expediția lor în Times of India. Din păcate, popasul făcut în India, la Mumbay, îi aduce moartea unuia dintre temerari. Invitați la palatul rajahului din capitală, au fost ospătați, iar Alexandru Pascu a încercat specialitatea casei: nelipsita pipă cu opium. A căzut la pământ fără cunoștință. Rajahul i-a liniștit, spunând că un somn de o oră-două îl va face ca nou. Pascu nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Pe 17 iulie 1911, rămâneau doar trei călători și câinele lor, Harap.

 

De vorbă cu tăietorii de capete din Peru

          În 1912, cei trei fascinau Rio de Janeiro. „Am folosit șederea din plin pentru a prezenta mai multe spectacole de dansuri populare românești, precedate de conferințe despre România. Sala teatrului Diamantina s-a dovedit de fiecare dată neîncăpătoare”, se mai arată în jurnalul de călătorie.

          „Ei dădeau spectacole peste tot în costume populare. Unul cânta la caval, altul la armonică, iar taică-miu era dansator. Îmi povestea că dansa Banu Mărăcine, dans care m-a învățat și pe mine. Familiile le trimiteau tot timpul alte costume și opinci din țară”, povestește astăzi fiica Steliana Sârbescu.

          În nordul Peru-ului, românii aveau să cunoască triburile jivaros desprinse parcă din filmele cu Indiana Jones. Cu pieile vopsite și pene viu colorate pe cap, indienii erau „vânătorii de capete”. Aceștia decapitau dușmanul omorât și îi conservau capul prin mumificare cu ajutorul soluțiilor speciale și al nisipului fierbinte. „Am remarcat perfecta păstrare a trăsăturilor feței, reduse bineînțeles ca dimensiune. Pleoapele și buzele sunt cusute, iar părul pare neobișnuit de lung în comparație cu micul cap, al cărui chip are parcă o umbră de tristețe”, notează Dan.

 

          Negreanu se prăbușește în prăpăstiile Chinei

          După intrarea în Columbia, unde aveau să privească uimiți oamenii descumpăniți care mergeau să muncească în minele de platină și smarald, românii au traversat globul pentru a ajunge în Japonia. În jurnalul lui Dan se regăsesc date care compară traseul cu cel amintit de Jules Verne, fapt ce spune multe despre pregătirea temerarilor. „Eroul lui Jules Verne din <Ocolul pământului în 80 de zile>: (...) Phileas Fogg a câștigat o zi în timpul traversării Pacificului, de la Yokohama la San Francisco; noi, dimpotrivă, am pierdut o zi. Aceasta fiindcă noi am traversat marele ocean în sens invers. Bineînțeles că pierderea și respectiv câștigarea unei zile este numai teoretică. Ea se datorează unor calcule pornind de la gradul 0, de longitudine, limita de dată fiind în principiu în dreptul celui de-al 180-lea meridian est, respectiv vest, de Greenwich”.

          Trecerea din Țara Soarelui Răsare în China avea să coincidă apoi cu o nouă tragedie. Încă din prima seară petrecută în munți, românii au avut de dat piept cu atacul maimuțelor. Obișnuiau să ceară sfaturi din partea tuturor localnicilor și astfel au aflat că atunci când vor să înnopteze, este bine să se înconjoare de crăci pe care să toarne sucul zemos al arborilor de cauciuc, care nu este pe placul maimuțelor. Așa aveau să scape doar cu o sperietură atunci când au fost treziți de urletul maimuțelor care rămăseseră „lipite” în crengi. A doua zi însă ploaia a făcut ca pe tot parcursul drumului să le alunece opincile pe crestele munților Nau-Lin. Negreanu a căzut într-o prăpastie, lovindu-se de colțurile stâncoase, care i-au provocat numeroase fracturi interne. Cu greu și mare întârziere, ceilalți doi au reușit să găsească un doctor, care le-a cerut un onorariu mai mare decât își permiteau. Cel mai bun artist dintre ei, omul care dansa și spunea cuplete, Negreanu, avea să fie înmormântat la aproape 8.000 de km de țara natală.

 

          Cu eschimoșii la minus 37 de grade

                    „Iarna anilor 1912-1913 ne-a prins de-a binelea la capătul celor 1.150 km făcuți pe pământul cel mai răsăritean al Siberiei. Zăpada viscolită ne-a dat adeseori multă bătaie de cap. (...) Temperaturi de minus 37 de grade, mâini jupuite din cauza gerului, provizii înghețate, iată ce găsim notat în jurnalul nostru despre prima zi a sosirii pe pământul peninsulei Alaska. Cea dintâi așezare întâlnită era locuită de eschimoși, oameni mici de statură. Colibele lor, destul de primitiv construite din piei de focă, erau destul de neîncăpătoare și nu ne puteam obișnui deloc cu mirosul greu și fumul ce ieșea din focul făcut în mijloc”, scrie liderul grupului.

 

          Primiți la Casa Albă. Dumitru Dan râmâne singur pe drum

          În Canada, Pârvu avea să simtă primele semne de reumatism, acuzând dureri la picioare. Și-au continuat drumul, întâlnind la tot pasul căutătorii de aur, lăsând în urmă iarna odată cu ajungerea în San Francisco. A urmat prima întoarcere în Europa pe traseul Tanger, Tunis, Sicilia, Elveția, Franța și Olanda, de unde au trecut cu vaporul în Anglia. Vizitează uzinele Ford, iar veștile din țară îi îngrijorează: 30 iulie 1914, „titlul din ziarul Românul te lăsa fără grai: Europa sub arme”. Pe 5 august, titlul avea să devină „Europa în flăcări”.  Românii sunt primiți de guvernatorii statelor Delaware și Maryland, apoi sunt invitați să petreacă o zi chiar la Casa Albă, pe 24 decembrie 1914. Renumele lor era în creștere, iar spectacolele și conferințele lor sunt chiar așteptate în Virginia, Kentucky, Tennessee și Alabama.

          Ajunși în Florida, Pârvu nu mai poate merge. Este consultat de mai mulți medici, care încearcă să găsescă soluții pentru a rămâne în concurs, dar este imposibil. Acceptă să fie internat și îl convinge pe Dumitru Dan să continue drumul în numele celorlalți doi români morți pe drum, „pentru a nu se spune că românii au abandonat”. „Despărțirea noastră a fost dramatică. M-a rugat să i-l las pe Harap, credinciosul nostru tovarăș fără grai, care a trăit atâta timp alături de noi și clipe de bucurie și momente de apăsare. Bietul câine nu știa ce să facă; ar fi rămas cu Pârvu și ar fi plecat mai departe cu mine! Am pornit spre Tampa cu inima sfâșiată, frământată de gânduri. Eram singur”, consemnează Dumitru Dan. La doar câteva luni avea să afle că Pârvu a murit într-un spital din Cleveland.

 

          Războiul îi întrerupe călătoria

          La 18 ianuarie 1915, Dan ajunge în Cuba, fiind primit chiar de președintele Mario Menocal. În aprile sosește în Lisabona, iar mai apoi e arestat la Salonic de un ofițer britanic care îl consideră spion. Europa se afla în plin război, iar românul este expediat la Londra, pentru anchetă, unde ministrul plenipotențiar al României și cluburile sportive britanice fac presiuni în urma cărora este în cele din urmă, eliberat și retrimis la Salonic. De aici însă, Dan e obligat, din cauza războiului să întrerupă traseul stabilit și se întoarce în țară, când mai avea de parcurs doar 4.000 de km din cei 100.000. Abia în vara lui 1923, când Touring Club de France îi stabilește un itinerariu pentru parcurgerea distanței rămase, Dan pleacă din București, pe ruta București-Iugoslavia- Italia-Paris.

 

          Cei 500.000 de euro devin 40.000

După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast și i se înmânează cei 100.000 de franci. Află că fusese monitorizat în permanență de diplomații ambasadelor franceze și de organizații sportive din toată lumea. Din păcate însă, din cauza războiului, valoarea premiului este una mai mult morală. Potrivit presei centrale, echivalentul în euro al premiului ajunsese de la 500.000 euro, cât reprezenta la data lansării concursului, la doar vreo 40.000 euro!

          „Cu banii primiți nu a reușit să facă nimic. A început al doilea Război Mondial... Nu a mai putut pleca definitiv din țară, pentru că s-a căsătorit. A rămas cu satisfacția că oamenii l-au apreciat.  Comuniștii îl invitau permanent în școli, să le vorbească elevilor despre expediția sa. A avut inclusiv un interviu cu Aristide Buhoiu luat în Crâng. Aveam o înregistrare cu el pe bandă, pe care le-am dat-o acum câțiva ani celor de la un ziar din București. Au zis că ne aduc un CD cu înregistrarea, dar nu am mai primit nimic”, declară astăzi Steliana Sârbescu, care își amintește că Dumitru Dan i-a povestit că la Londra românilor le-au fost realizate statui de ceară.

 

          Elena Ceaușescu i-a dat o garsonieră cu chirie

          Vorbind despre sfârșitul celebrului globetrotter, fiica dezvăluie că acesta a murit la 90 de ani, într-o garsonieră în care stătea cu chirie după ce și-a vândut casa. „Tata a rămas la Buzău, pentru că el avea stabilite aici prietenii dinainte să înceapă expediția. Eu eram stabilită aici, la Beceni, și a venit și el cu mama după ce au vândut casa, dar nu le-a plăcut. S-au întors la Buzău după vreo doi ani. Au făcut un memoriu către Elena Ceaușescu pentru a primi o casă. A venit o comisie ca să vadă care sunt condițiile, dacă sunt îndreptățiți să ceară casă și au văzut că eu aveam deja patru copii și mama și tata stăteau într-o căsuță cu pământ pe jos. Le-a aprobat cererea și le-a dat o garsonieră cu chirie. Acolo a și murit la 90 de ani”, își amintește Steliana Sârbescu.

 

          Un mormânt pierdut în nepăsare în Cimitirul Eroilor

          Fascinați de poveste, am lăsat-o pe fiica lui Dumitru Dan la Beceni, în patul ei lângă care stă sprijinit cadrul de mers. Îndată ce fiul ei închide în urma noastră ușa casei măcinate de trecerea timpului, ne hotărâm să găsim mormântul temerarului. Odată ajunși în Cimitirul Eroilor din Buzău, realizăm că indicațiile femeii nu ne sunt de mare folos: numărul locurilor de veci s-a înmulțit de când Steliana Sârbescu a fost ultima dată aici.

          După mai bine de zece minute, un bătrân pe care îl găsim pe aleile cimitirului ne arată un mormânt părăsit peste care au crescut buruienile. Așa cum ni se spusese, este străjuit de o cruce ruginită de fier pe care nu este scris nimic. „De unde știți că aici este îngropat Dumitru Dan?”, îl întreb pe bătrân. Răspunsul avea să mă facă să înțeleg că, oricât de contestați sunt comuniștii, au avut capacitatea să promoveze fascinanta poveste a românului care a făcut ocolul lumii acum aproape 100 de ani, în timp ce astăzi totul s-a pierdut într-o nepăsare crâncenă. „Cum să nu fiu sigur? Știu când l-au înmormântat. L-am și cunoscut pentru că a venit la noi la școală și ne-a povestit despre ocolul lumii”, răspunde bătrânul.

          Investigațiile făcute pentru realizarea articolului au stârnit totuși atenția unei asociații buzoiene, care s-a arătat interesată să ridice la mormântul lui Dumitru Dan un monument funerar care să amintească tuturor despre povestea demnă de o ecranizare.

  • Nu sunt Comentarii

Spune-ti parerea

0
termeni si conditii.

Additional information

Google PageRank Checker